Bragagiu în Piața Mare , Bucuresci 1928

În Bucureștii secolului al XIX-lea, într-o zi caniculară de vară, bragagiii puteau fi întâlniți
adesea pe străzile orașului, vânzându-și răbdători marfa.

Turci sau bulgari, îmbărcați în costume orientale, cu fes și șalvari, își îndemnau stăruitor clienții să guste delicioasa lor băutură. Și nu de puține ori, bucureștenii se opreau bucuroși să-și astâmpere setea cu un pahar de bragă proaspătă ori să se desfete cu delicioasele zaharicale, căci pe lângă donița cu bragă rece, bragagiii purtau cu ei și coșuri frumos împletite, unde, pe o tavă compartimentată, se găseau dulciuri, precum halva, rahat sau magiun de fructe uscat.

Braga se prepara în locuri numite „bragagerii”, sub forma unor pivnițe, unde erau amenajate instalații speciale. Pentru început, se punea apă într-un cazan mare de alamă, prevăzut cu cuptor. Apoi, când apa începea să fiarbă, se turna făină albă și mei măcinat. De regulă, acest amestec se fierbea continuu timp de o zi. După răcire, se scotea o cantitate însemnată, căreia i se adăuga apă, puțină bragă și drojdie de bere, astfel încât fermentația să aibe loc cât mai repede. Ultima etapă consta în strecurarea printr-un capac cu ochiuri mari și o sită deasă de alamă. Pentru a fi pe gustul tuturor, la sfârșit, bragagiul adăuga și o cantitate mică de zahăr.

În schița „La Moși” de I. L. Caragiale, bragagiul este personajul principal al unuia dintre cele mai amuzante momente ale scrierii. Din cauza căldurii sufocante din tramvaiul arhiplin, cucoana Lucsița coboară supărată pentru a-și reveni și potoli setea: „La Zece Mese, vagonul se oprește iar. Cocoana Lucsița se simte foarte rău. Pe trotoar, lângă ferestrele vagonului, se aude, acoperind tot zgomotul stradei, glasul unui bragagiu. (…) Bragagiu, de două ori salvator! Dacă nu-l apuca în brațe, cine știe ce se-ntâmpla cu cocoana Lucsița, cum e corpolentă și robustă!
Într-un colț, e puțintică umbră. Acolo îl atrage ea pe salvatorul ei și bea una după alta două litre de bragă. Braga este, ca băutură, foarte răcoritoare și igienică; iar ca mâncare, cea mai ușoară și totdeodată cea mai reconfortantă. În câteva clipe, moașa Lucsița s-a simțit rentremată; sfârșeala și acel sentiment de pierzare, care-i vine omului când simte un gol de chaos la lingurea, au dispărut cu desăvârșire.”

Cu trecerea timpului însă, braga nu a mai fost la așa mare căutare, iar bragagiul care cu ani în urmă se întorcea acasă „ușurat de marfă și cu buzunarul doldora de bani mărunți și lucitori”, nu a mai fost un personaj atât de îndrăgit. Într-un articol al revistei „Realitatea Ilustrată” din prima jumătate a secolului XX, un negustor vorbește cu tristețe despre cum braga, înlocuită de alte răcoritoare, începea să fie din ce în ce mai puțin cumpărată: „Vremurile au luat altă față. Copiii nu mai sunt aceiași, își economisesc banii pentru bicicletă, sau aeroplan, iar în plină arșiță preferă băuturi din mei fermentat, limonadă cu gust înțepător de acid, pe care o beau pe nerăsuflate, cu ochii strălucitori de plăcere”.

Text: Andreea Mâniceanu

Bibliografie:
Graziella Doicescu, „Captivantul București interbelic”, Editura Vremea, București, 2008;
Ion Luca Caragiale, „La Moși”, în „Opere. Proza literară”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000;
„Realitatea Ilustrată”, 21 aprilie 1932.

Foto: Bragagiu în Piața Mare (astăzi Piața Unirii), 1928 – Nicolae Ionescu
Sursă: http://ouatib.blogspot.com/…/nicolae-ionescu-1903-1975…

#CasaFilipescuCesianu #MuzeulVârstelor #MuzeulMunicipiuluiBucurești #MMB Vezi mai puţin