Istoria in alb si negru : Celebra cafenea Corso in perioada interbelica

Bautura preferata a protipendadei bucurestene in perioada interbelica era Svartul.
„Rețeta de preparare a șvarțului era cât se poate de simplă. În 10-15 litri de apă fiartă se puneau cafea măcinată și cicoare în cantități egale, apoi, amestecul se strecura, pentru a fi gata de servit.

Odată preparat, șvarțul se servea dintr-o cupă de metal albă, frumos decorată, asemenea celor din cafenelele vieneze. Alături, pe tavă, se afla întotdeauna o ceșcuță albastră de cobalt, însoțită de linguriță, bucățele de zahăr cubic și un pahar cu apă rece. Pentru acest răsfăț, bucureștenii plăteau suma modică de 7-8 lei.

La Corso, unde se spune că se găsea cel mai bun șvarț bucureștean, puteau fi văzuți adesea Tudor Vianu, Al. Rosetti, N. D. Cocea, Ion Vinea sau Emil Cioran. În schimb însă, Ion Barbu rămăsese unul dintre clienții fideli ai cafenelei Capșa. „O bună parte din timp și-o petrecea aici, cu ochii pe câte un petic de hârtie plină de cifre și simboluri și cu mâna pe creion”.

Istoria in alb si negru

Cel mai bun şvarţ se bea nu la Capşa, ci la Corso, cafenea deschisă de papa Finkelstein, frecventată la rândul ei de oameni cunoscuți ai lumii literare, ca Ion Vinea, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, dar şi de Eliade, Cioran sau Ţuţea. Cioran avea să facă mereu, la Paris, nostalgice referiri la raiul pierdut al cafenelei Corso, unde fusese introdus de Ţuţea, prietenul pe care în continuare, mulţi ani după ce părăsise ţara, îl considera genial. Iată o amplă descriere a acestui local, dispărut in 1939:

Luxosul local de pe Calea Victoriei, cu mesele încadrate în loji de catifea, sub o revărsare de lumini, este peste drum de Palat şi în vecinătatea grădinii Ateneului, la doi paşi de căminul studenţesc Vasiliu-Bolnavu, unde locuia Cioran. […] Reprezenta un patrulater perfect de vastă întindere, mobilat în stil vienez, cu mesele încadrate de loji tapisate în catifea vişinie şi tavanul înstelat cu lămpi de Murano. Un şir de ferestre mari se însirau statuar în peretele ce dădea spre Palat, un altul la fel în cel dinspre grădina Ateneului. Se intra în local printr-o uşă rulantă situată la locul de întâlnire al acestor doi pereţi şi, ajuns înăuntru, înaintai pe culoarul circular care despărțea lojile proptite-n ziduri de cele grupate în centrul localului, până la masa pe care ţi-o alegeai. La mijlocul peretului din fund, trei uşi: una ducea la toaletele de la subsol, alta la bucătărie, iar cea aflată între ele, la etajul de sus, sala mare de jocuri , înzestrată cu mese de biliard clasic şi biliard american şi cu mesele obişnuite la care se juca şah, table etc. – i se spunea Corso oriental – , unde ştiu că am urcat o singură dată, din pură curiozitate. În sala de jos, o masă a presei, a artiştilor şi a scriitorilor, plasată în fund, la stânga, făcea pandant cu o alta, situată de cealaltă parte a localului, care era masa ardelenilor. Aici, la această masă, trăgea totdeauna Petre Ţuţea, şi intrarea lui Cioran la Corso prin el s-a făcut.[5]